Rigoletto

“Gilda di grande spessore quella delineata da Elena Mosuc, la migliore del cast, voce particolarmente soggiogante e robusta, capace di spaziare nella zona acuta e nel virtuosismo con estrema facilità.”
www.gbopera.it, 5. Februar 2010, Lukas Franceschini

“Per capacità tecnica, ma anche interpretativa, ha pienamente convinto la Gilda di Elena Mosuc, che con acuti sicuri, canto cesellato e perfette colorature, ha tratteggiato una fanciulla sensibile, matura e consapevole. Anche nel confronto con Nucci ha dimostrato grande sicurezza, contribuendo a rendere il duetto coinvolgente e trascinante.”
www.teatro.org., 20. gennaio 2010, Illaria Bellini

“Elena Mosuc canta benissimo: acuti solidi e luminosi, un centro corposo, coloratura ben sgranata, linea morbida e omogenea da cui un legato d’ ottima scuola.”
Il Giorno, 17 gennaio 2010, Elvio Giudici

“Elena Mosuc, Super-Gilda la Scala din Milano Revolutia,
În vara lui 2007, renumita soprana Elena Mosuc a debutat pe cea mai faimoasa scena lirica a lumii, cu rolul Violetta din „Traviata“. A stârnit o impresie cu totul speciala, a repurtat un succes major, cu aclamatii la scena deschisa. O noua invitatie a venit firesc în ianuarie 2010, tot pentru o opera verdiana, „Rigoletto“. A avut programate trei spectacole si, pâna la urma, a cântat sapte în numai doua saptamâni. Ce s-a întâmplat? Un fapt greu de imaginat la un asemenea teatru, dar care a demonstrat ca îsi respecta clasa.
Interpreta premierei urma sa fie tânara Jessica Pratt, nascuta în Marea Britanie, actualmente rezidenta în Australia. Numai ca înca de la primele repetitii, impresia lasata staff-ului artistic nu a mers spre favorabil. La rândul ei, Elena Mosuc îsi facea obisnuita demonstratie de maiestrie. Asa încât, chiar înainte de repetitia generala, Stéphane Lissner, Sovrintendente si director artistic, Ilias Tzempetonidis, noul director de casting si dirijorul James Conlon au hotarât eliminarea totala a Jessicai Pratt din distributie. Elena Mosuc a fost imediat solicitata sa se angajeze la un veritabil tur de forta, proba de anduranta pe care, trebuie s-o spun de la bun început, a sustinut-o cu mare brio si deosebit profesionalism. Am vazut ultimele doua spectacole ale seriei rezervate Elenei Mosuc si am ramas impresionat de prospetimea vocii, fara urma de oboseala, de parca s-ar fi aflat la prima serata.
Întorsatura petrecuta la Teatro alla Scala în aceasta prima luna a anului a fost, practic, o revolutie. Sigur ca se pune întrebarea de ce a fost distribuita initial o soprana care nu corespundea înaltei stachete a teatrului. O scena de prestigiul Scalei nu-si poate permite teste. Una dintre scuze ar putea fi ca alegerea fusese facuta cu ceva timp înainte de fostul director de casting, Luca Targetti, noul venit având alte repere. Ne amintim ca managementul milanez se mai confruntase cu o situatie similara si în 2008, când interpretul prevazut pentru rolul titular din „Don Carlo“ fusese înlocuit de Stéphane Lissner la deschiderea de stagiune, dupa repetitia generala. Vor mai exista la Scala asemenea situatii care risca sa devina obisnuinta? Ramâne de vazut.
Tânar la 68 de ani
Devenit deja o legenda a teatrului liric, baritonul Leo Nucci si-a facut din personajul titular al operei lui Verdi rolul-emblema. L-a interpretat de peste 450 de ori pe scenele mondiale, în spectacolul cu nr. 400, desfasurat anul trecut în „groapa cu lei“ de la Parma, având-o ca partenera preferata tot pe Elena Mosuc.
Italianul construieste portretul nefericitului bufon în marea traditie a înaintasilor ilustri, cu trairi intense, apasari interioare generate de spectrul blestemului, turbulente, explozii de sfâsietoare durere, balansari între luminozitatea momentelor oferite de fiica sa si tensiunea confruntarilor cu curtenii Ducelui. Poate ca acum, la 68 de ani, Nucci îsi economiseste eforturile în jocul scenic, dar cânta absolut exemplar. Pare un miracol modul în care a reusit sa-si conserve vocea, fara sa fie nevoit sa recurga la subterfugii gen respiratii scurtate ce fragmenteaza cursivitatea frazelor muzicale. Mobilitatea de glas, care aminteste de începuturile ca bariton briliant, este la locul ei si trioletele duetului „Sì, vendetta…“, deseori aproximate de altii, sunt usor descifrabile. Vibrato-ul nu a atins înca amplitudini deranjante. Acutele sunt sigure si sustinute. Nucci, cu complicitatea sefului de orchestra, a propus versiunea traditionala, mult iubita de public, în care lipsesc doar notele înalte de Mi bemol („… un vindice avrai“, actul al III-lea) si Fa diez („… all’onda!“, actul ultim). Baritonul are în sânge scriitura verdiana, o serveste cu glasu-i înzestrat cu generoasa timbralitate, dramatismul rolului este subliniat prin impulsuri atât de accentuate încât câteodata depasesc tonul just.
În alta seara, am urmarit tot un italian, veche cunostinta bucuresteana din zilele recentului Festival International George Enescu, Alberto Gazale. Atunci a fost Iago în „Otello“ de Verdi, acum Rigoletto. Departe de a avea velurul de glas si nici anvergura dramatica proprii lui Nucci, sunând deseori liniar si cu acute descarnate (monologul „Pari siamo“) sau scurte (La bemol-ul final al duetului „Sì, vendetta“), baritonul a conturat totusi rolul bufonului cu preocupare si daruire.
Interpretare referentiala
Creatia Elenei Mosuc în rolul Gilda frizeaza idealul. Vocea afiseaza claritate si limpezime, timbrul este consistent si bogat în registrul central, evoluând spectaculos în cel acut si supra-acut, cu stralucire si penetranta suverana. Rememorez câteva note înalte… Re bemol-ul de la finele duetului cu Ducele, care a plutit peste cel al tenorului Stefano Secco, prelungul Mi bemol al ariei „Caro nome“, încarcat de uimitoare vibratie expresiva, Mi bemol-ul duetului „Sì, vendetta“, care a pregatit minunat La bemol-ul baritonului Nucci si toata tesatura vocala acuta cu care a dominat clar cvartetul din actul al IV-lea.
Marea sala a Scalei a rezonat de pretioasele armonice ale glasului sopranei. Dar nu numai acestea au fost virtutile care au impresionat si au condus la triumf. Elena Mosuc este un maiestrit lector al partiturii, din unghi vocal si dramaturgic. Trairile personajului, puritatea pasiunii pentru necunoscutul care se ascunde sub mantia lui Gualtier Maldè, dragostea pentru tatal ei, implorarile, socurile la descoperirea adevaratei fete a iubitului, sacrificiul suprem, totul a fost zugravit cu puternica implicare, cu mare sensibilitate, cu joc scenic neobosit si sugestiv. Hotarât lucru, Elena Mosuc este o cântareata-artista totala.
Performanta ei de voce vine dintr-o adâncita si analitica citire a desenelor muzicale verdiene, pusa în glas cu minutiozitate de întelegere si constructie, pornind de la înaltimea stapânirii perfecte a tehnicii belcantiste cu care înzestreaza romantismul propriu maestrului de la Busseto. Frazele muzicale sunt modelate la infinit, încarcate cu sensuri si devin seducatoare. Comentariul este exemplar, definind marea arta. Rar mi-a fost dat sa aud asemenea varietate de culori puse în slujba expresiei adânci. Legato-ul curge perpetuu în unduiri, atacurile în pianissimo sunt urmate de crescendi si decrescendi de subtil rafinament („… a te sempre volera“ din aria „Caro nome“), filigranul coloraturilor – fluide sau în staccato – este de o delicatete vecina cu irealul, impresionând prin muzicalitate si perfectiunea intonatiei. Probele nu vin numai din eterata „Caro nome“ (aplauze nesfârsite!). Iata, dupa zicerea „Ciel! dammi coraggio!“ în care, în numai patru masuri, artista încarca emotie cât într-un rol întreg, aria „Tutte le feste al tempio“ apare ca o naratiune trista, cu accentuari dulci si suav-evocatoare. Palpitatiile din „Padre, in voi parla un angel consolator“ sunt pline de nuante. (Entuziasmat, publicul Scalei a cerut bis dupa duetul „Sì, vendetta“, refuzând parca sa tina cont ca… se trasese cortina dupa finalul de act.) Ultimele cuvinte ale Gildei muribunde, „Lassù in cielo, vicino alla madre“, cântate cu sunet limpid si exprimare transcendentala, au dus sublimul la extrem.
Compania
Ma asteptam la mai mult de la tenorii Stefano Secco si Gianluca Terranova, care au alternat în rolul Ducelui de Mantua. Primul a parut destul de oscilant în emisia sonora, cu sunete meschine în registrul acut (celebra „La donna è mobile“ nu a fost aplaudata!), opacitati si chiar intonatii defectuoase (recitativul „Ella mi fu rapita“ al ariei „Parmi veder le lagrime“). Cel de-al doilea a afisat o timbralitate mai placuta, mai rotund învesmântata si care îsi face un crez din urmarea liniei vocale. Dar notele înalte nu conving prin focalizare, prin concentrare si par scurte, chiar în „La donna è mobile“ sau cvartet. Pe alocuri cânta neglijent (duetul cu Gilda), fara fermitate.
O buna impresie au lasat basul Marco Spotti (Sparafucile) – în special – si mezzosoprana Mariana Pentcheva (Maddalena), însa, pentru rolul Monterone, basul Ernesto Panariello s-a lansat în sarje excesiv veriste.
Eleganta
La pupitru, americanul James Conlon a stiut sa gaseasca drumul catre sufletul legendarei orchestre a teatrului Scala, un ansamblu cu solida personalitate forjata în timp si sub baghete celebre. Spiritul verdian este înradacinat în admirabilii instrumentisti, traditia – puternic consolidata, omogenitatea partidelor si propriile virtuti de sunet, catifelat, dar si incisiv, sunt branduri recunoscute. Dirijorul s-a pliat cu multa elasticitate si a adus eleganta discursului melodic, subliniind cu pricepere atât lirismul cât si dramatismul opusului. La prima seara din cele doua urmarite, mici scaderi au venit din usoarele decalaje ale interventiilor corale „Zitti, zitti“ si „Coi fanciulli e co’dementi“. Maestru de cor, Bruno Casoni.
Productia…
… scaligera a operei „Rigoletto“ împlineste aproape doua decenii. Poarta semnatura originala a tripletei Gilbert Deflo (regia), Ezio Frigerio (decoruri) si Franca Squarciapino (costume), reluarea de acum fiind îngrijita de Lorenza Cantini. O montare clasica, de epoca, cu abundenta de detalii si coloristica frumoasa. Luxul curtii Ducelui este realmente orbitor, vitralii superbe întregesc imaginea. Oarecum surprinzatoare mi
s-a parut plasarea actiunii ultimului act într-un soi de fabrica parasita, în locul obisnuitului han al lui Sparafucile. Prin jocul scenic al eroilor principali, al solistilor comprimari si coristilor, spectacolul a avut vivacitate, veridicitate si dinamism.
Leo Nucci:
„Elena, esti numarul 1!“
Succesul Elenei Mosuc a fost urias. Ca si dupa „Traviata“ din 2007, membrii orchestrei Scalei i-au dedicat o fila de afis cu semnaturile lor, acordate „… cu stima si afectiune“, pe care maestrul Conlon a completat-o: „Elenei, cu cea mai mare afectiune pentru vocea ei splendida si umanismul sau“.
Oare ce ar mai fi de adaugat, când însusi marele bariton Leo Nucci a autografiat pe partitura artistei românce: „Ratiunea de a continua sa mai interpretez Rigoletto este de a cânta cu tine. Elena, esti numarul 1! Te admir mult! Al tau, Leo Nucci“.
www.cimec.ro/Muzica/Cronici, 26 februarie 2010, Costin Popa

“[…] canta benissimo Gilda, con un bel timbro da lirico pieno, venato di sensuali bruniture in basso e scintillante nel ricamo della coloratura e dei sovracuti (eccellente il Caro nome). Una prova vocalmente ottima e senza riserve.”
L’ Opera, febbraio 2010, Nicola Salmoiraghi

“Elena Mosuc glänzte als Gilda mit einer lupenreinen und ausgereiften Stimme voller Charakter und viel Empathie. Ihre Crescendi und diminuendi begeistern schon deshalb, weil sie ihre Stimme mühelos anschwellen lassen kann und auch gekonnt schwelgerisch wieder reduziert.“
Der Neue Merker online, 24.5.09, Marcello Paolino

“Elena Mosuc debuttava a Trieste, ieri sera ; riteniamo sia stato un esordio che resterà nella memoria del pubblico. […] la sua interpretazione si è conclusa in un trionfo. Il Caro nome è stato eccezionale dal punto di vista tecnico: fiati lunghissimi, smorzature, trilli, pianissimo, messe di voce, sovracuti, in buona sostanza tutto il campionario di finezze tecniche del soprano lirico leggero di coloratura esibito con una sicurezza disarmante. Il compassato pubblico triestino ha risposto con uragano d’applausi e ripetute richieste di bis . Si è sciolta meravigliosamente , e ci ha regalato un’interpretazione bellissima
Operaclick, 21 novembre 2006

“La romena Elena Mosuc è il soprano di agilita`dell’oggi, voce brillante e incisiva sorretta da timbratura lucente e tecnica di prim’ordine.“
Il Piccolo, 21 novembre 2006, Claudio Gherbitz

„Sieben Rollendébuts und ein neuer Stern: […] Elena Mosuc singt die Gilda und begeistert vom ersten Augenblick an. Das ist ein Koloratursopran der Sonderklasse: prachtvoll im Timbre, nach oben hin in ungeahnte (eingelegte) Höhen aufstrahlend und ergreifend im Ausdruck. Schon ihre Caro Nome – Arie singt sie verträumt mit allen vokalen Ausdrucksformen, im Duett Si, Vendetta beweist sie dramatische Kraft, im berühmten Quartett dominierte ihre obertonreiche Stimme. Riesiger Applaus […].“
Der Neue Merker, Juli 2006, Fritz Tront

„Und Elena Mosuc: Eine bravouröse Gilda, mädchenhaft, mit leuchtendem Sopran, perfekt sitzender Extremhöhe (in der Arie im 1. Akt) und feinem Gefühl für die Balance in den Ensembles.“
Neue Kronen-Zeitung, 24. Juni 2006, Karlheinz Roschitz

„ […] die Partie der Gilda […] mit Elena Mosuc umbesetzt. Eine gute Wahl, denn wie Mosuc gleich bei ihrem Rollendebüt agierte, war souverän und bei der schwierigsten Kadenz, die sie bis zum hohen E sang, hinreißend. Das hat man seit Ewigkeiten von keiner Sängerin gehört.“
Kurier, 21.06.2006, G.Korentschnig

„Elena und das hohe E. - Elena Mosuc als Gilda, […], konnte in ihrer Arie im 1. Akt mit dem dreigestrichenen E auftrumpfen, ein Ton in extremster Höhenlage, den man auf der Opernbühne selbst von Superstars so gut wie nie erlebt! Technik, Empfindsamkeit und Ausdruckskraft ergeben eine glanzvolle, auch ungemein menschliche Gilda zwischen Hoffnung und Verzweiflung.“
Neue Kronen-Zeitung, 21.06.2006, O.Lang

„ Elena Mosuc ist eine herausragende Gilda […] Sie ist eine sehr lyrische, innige und zarte Gilda, die alle Kantilenen gleichsam mit feinstem professionellen Silberstift zeichnet.“
Der neue Merker, August/September 2004, Marcello Paolino

„Al suo fianco, Gild ha avuto la scioltezza belcantistica di Elena Mosuc, voce di morbida dolcezza, fraseggio elegante, liricamente connorato in bella pertinenza stilistica, legato di raffinata efficacia espressiva, acuti ben timbrati, facili e svettanti come si conviene a un personaggio che raccoglie il testimone delle eroine romantiche alla Bellini e indica la strada di una nuova “densità” drammatica.”
L’ Arena, 15 Agosto 2004, Gianni Villani

„Per riandare all'edizione di sabato, che vedeva l'importante debutto a Verona di Elena Mosuc e stagionale appunto di Marcelo Alvarez, la Fondazione Arena è riuscita a mettere in campo una recita con i fiocchi. Vorremmo dire di più: per la qualità espressa, di assoluto valore "mondiale", che proprio nei due cantanti ha trovato una coppia di grande, assoluta, efficienza. Il giovane soprano romeno è una delle belle sorprese di questo Festival e lo ha dimostrato riscuotendo un successo personalissimo, a fronte di una Gilda musicalissima, incisiva, dalla luminosa bellezza timbrica e con un fraseggio pieno di evoluzione nell'arco della vicenda. A lungo applaudito, ovviamente, il suo "Caro nome". Il pubblico ha gradito moltissimo questo autentico ritorno alla grande musica, con ovazioni che da tempo non ricordavamo così compatte ed esplosive."
L' Arena, 6 Agosto 2001, Gianni Villani