Guestbook

Press reports 2008/2009

Lucia di Lammermoor

“Bouleversante Mosuc pour une transfusion sanguine de toute urgence […]Elena Mosuc est le pilier de cette production. Débuts tardifs à Bruxelles pour la cantatrice roumaine dont on a injustement réduit la carrière exemplaire à ses activités de troupe à Zürich, notamment dans l’ombre de madame Gruberova qu’elle a judicieusement beaucoup observé. Patiemment, la belle cantatrice a su développer l’instrument d’une mozartienne de tout premier plan (Königin qu’elle chante toujours quinze ans après ses débuts, Konstanze, …) pour élargir son répertoire à un certain lyrisme et une spécialisation dans les héroïnes belcantistes comme Elvira, Linda, Amina enfin, après de longues années de polissage, une Stuarda plus que probante. Mosuc est l’exemple type de la cantatrice consciente, patiente, construisant lentement un répertoire, un parcours artistique et honteusement méprisée par les médias qui, dans leur empressement à catapulter des stars en forme de météorite, n’ont que faire des lenteurs scrupuleuses d’une artiste pourtant de haut rang. De ses années à Zürich, elle en sort bardée d’un métier confondant qui lui sera bien utile pour affronter les errements d’un Reynolds ou s’investir totalement dans le projet surhumain de Joosten. L’immense victoire de madame Mosuc est de parvenir à tout instant à un équilibre parfait entre une composition dramatique exemplaire et une prestation vocale d’authentique Prima Donna. Chant et théâtre se nourrissant l’un l’autre, c’est brisé par l’émotion que nous sommes sorti de sa folie. Mosuc connaît sa Lucia dans ses moindres recoins. Que peut-on souligner le plus ? Un travail impressionnant du souffle au service d’un phrasé exemplaire ? Une vraie colorature investissant ses traits d’une charge émotionnelle ? Un suraigu (un des plus beaux et libres du circuit …) d’une sûreté diabolique et toujours au service du drame (contre mi surnaturel de la cadence). On pourrait écrire un article entier sur l’art de la Mosuc. Elle assume parfaitement la Lucia voulue par Joosten : une jeune fille rebelle qui pourrait être une gothique punk de notre époque, s’adaptant mal au circuit clos et castrateur de notre société. Cette ado, on l’imagine, a un rapport sulfureux avec son corps qu’elle n’hésitera pas à mutiler avec les ciseaux traditionnels servant à découper le tulle du voile de la mariée. Cette Lucia tient tête à son frère jusqu’à l’extrême. Joosten demande énormément de second degré à sa titulaire. Mosuc y est géniale (duo avec Enrico). La scène de mutilation pendant la cabaletta du "Spargi d’amaro pianto" est une expérience extraordinaire. Comment décrire la cantatrice parvenant à sculpter chaque son dans sa justesse technique, tout en exprimant parfaitement la douleur jouissive, sado masochiste de chaque coup de ciseaux ? L’évidence d’une grande titulaire exprimant simplement qu’entre théâtre et art du chant, nous ne sommes pas toujours contraints à un renoncement…
www.forumopera.com, avril 2009, Philippe Ponthir

“Por suerte tenía a su lado a una consumada intérprete del rol. Elena Mosuc lo canta hace tiempo, pero como no se prodiga demasiado, tiene una técnica y un estilo de hierro, la voz luce joven, las agilidades son de una precisión formidable, las messe di voce ni exageradas ni escasas, los sobreagudos llegan puntuales sin abusar ni evitarlos de modo embarazoso (como en las dos últimas transmisiones del Met, a cargo de dos grandes divas actuales, menos adecuadas que la Mosuc para la parte: ay, la publicidad conseguida por otros medios que los artísticos, sean o no voluntad de los cantantes). La voz tiene mucha consistencia y no hay cansancio ni esfuerzo ninguno (aun cuando le hagan emitir algún agudo peligroso recostada totalmente -a lo que debió haberse negado). Extrañamente, para este público, hubo no sólo grandes aplausos luego de sus intervenciones solistas, sino esos gritos que parecen propios de audiencias latinas, del tipo ‘genial’, y no sonaron muy exagerados. Además, ambas voces se conjuntaban bien en el gran dúo (en el sexteto la acústica hacía casi desaparecer al barítono, pero privilegiaba por ejemplo a la mezzo), de modo que la ovación que los acogió al final, a distancia del resto, fue justicia. “
www.mundoclassico.com, 30 avril 2009, Jorge Binaghi

“Papillon de nuit titubant de plaisir comme de délire: C’est à la soprano colorature roumaine Elena Mosuc qu’échoit la lourde tâche de défendre Lucia, sa passion et sa fatale dérive. Joosten en fait une Antigone rebelle, fringuée de tulle et de cuir noirs façon gothique qui rue et rugit devant le machisme des hommes qui veulent disposer d’elle comme d’une marchandise. Elle connaît le rôle, le personnage ambigu qu’elle a déjà chanté notamment à Zürich et à Toulouse, elle en maîtrise les embûches avec des aigus qui grimpent haut tout en restant satinés, un beau médium et quelques graves un peu courts sur pattes. La voilà, papillon de nuit aimantée par son soleil intérieur, amoureuse sensuelle jouant de son corps autant que de sa voix, titubant de plaisir comme de délire, enroulée dans une robe de mariée camisole qu’elle découpe à coups de ciseaux frénétiques, ciseaux bientôt ensanglantés par les coups portés à l’époux imposé, puis arme du geste fatal qui la délivre d’un monde où elle n’a plus sa place. - A l’opposé de l’interprétation de Natalie Dessay qui fait de Lucia une ado zombie à peine sortie de l’enfance (voir webthea du 18 septembre 2006), Elena Mosuc figure une vraie femme déjà, ronde et consciente, folle mais fière, une superbe performance acclamée debout par une salle émue et comblée.”
www.webthea.com, 19 avril 2009, Caroline Alexander

“Le cas Lucia: Dans la société violemment machiste évoquée plus haut, une jeune fille se débat : c’est Lucia, aux allures gothiques - l’opéra l’est aussi -, avec ses cheveux noirs jais, sa robe itou, son bustier de cuir (sa robe de mariée sera sur un modèle analogue) et ses bottes opportunes, allergique à la réalité (on la comprend), ne sachant comment se rendre intéressante, se bouchant les oreilles quand sa nourrice (lui fait une observation, jouant à la cinglée avant l’heure, et, arrivée à la folie, du moins à l’air ainsi nommé, quittant le mouvement dramatique et même la ligne de chant pour s’offrir un show stratégique et vengeur. Dans cette vision du personnage, la soprano roumaine Elena Mosuc - fabuleuse d’assurance et d’engagement - fait de Lucia un personnage pathétique […]“
La libre Belgique, www.lalibre.be, 17. April 2009, Martine D. Mergeay

„ […] so ist sehr plausibel, dass Lucia ihm mit einer großen Schere aus dem Nähkästchen eine blutige Hochzeitsnacht bereitet. Mit dieser handlichen Waffe agiert Elena Mosuc so gewandt wie mit den Stimmbändern: koloraturensicher lässt sie die Höhen der Titelpartie erstrahlen und mit großen musikdramatischen Gesten taucht sie in die Zonen des Wahnsinns - sekundiert von der Glasharmonika, deren Ton sie ein paar auf der Festtafel stehenden Gläsern zu entlocken scheint.“
www.dradio.de, 15. avril 2009, Frieder Reininghaus

“Bonne idée que de se pencher sur le manuscrit original : Donizetti y préconise d’accompagner la scène de la folie par un harmonica de verre, intention respectée dans cette production. L’effet surprend, le son, irréel, semblant provenir de toute part, mais ce passage tant attendu par tout amateur de voix qui se respecte s’essouffle sans une Lucia d’exception. Elena Mosuc se montre à la hauteur des exigences: aigus assurés, ligne vocale maîtrisée, style, aplomb scénique, la soprano roumaine s’approprie pleinement ce personnage dont elle souligne le côté rebelle, inquiétant et insaisissable. “
www.concertonet.com, avril 2009, Sébastien Foucart

“Rolul-autograf al Elenei
Puţini sunt cântăreţii de operă care îşi leagă numele de un rol. Puţine sunt personajele care, într-un anume moment, sunt interpretate ideal de un artist. Reperele sunt multe şi fixate în timp iar sita valorică, nemiloasă. Se creează un club select al referinţelor la care se adaugă, din când în când, foarte rar, câte un nume. În ziua de astăzi, cel al Elenei Moşuc a intrat în această elită. Vehiculul de propulsie a fost Lucia di Lammermoor. Marea soprană Renata Scotto afirma că „Elena Moşuc este astăzi interpreta ideală a eroinei donizettiene. Din punct de vedere vocal, expresiv şi interpretativ ar fi fost, cu sigurantă, plăcută chiar de compozitor.“ Onorantă afirmaţie venită de la altitudinea şi autoritatea unei legende a liricii. Nu rămâne nimic de adăugat decât că artista româncă se apropie de orice personaj cu aceeaşi măiestrie, fie că este vorba de Elvira sau Gilda, Violetta sau Maria Stuarda, Regina Nopţii sau Zerbinetta, Mimi, Lii sau cele patru eroine din „Povestirile lui Hoffmann“. Şirul poate continua.
Esenţele belcantoului: Aşadar, Lucia di Lammermoor, rolul-mănuşă, rolul-autograf, rolul-emblemă... Am reverificat aceste asocieri la două recente spectacole ale Operei din Zürich, după ce, acum câţiva ani, le observasem în sala Operei Naţionale bucureştene.
Da, Elena Moşuc este în primul rând o mare belcantistă, un glas care răspândeşte în aceste zile mireasma epocii de aur a liricii, a unui stil dificil şi rar împlinit. A pune virtuozitatea în slujba expresiei, esenţă a belcantoului, înseamnă sculptarea perpetuă a desenului melodic. Suportul tehnic este indispensabil şi soprana îl stăpâneşte, îl foloseşte cu priceperea şi potrivirea venite dintr-o solidă cultură de stil. Acestea sunt fundamentele. Urmează măiestria interpretării. Cu glas proaspăt, clar şi strălucitor, cu intuiţia frazării prelungi, a cântului spianato di grazia, cu agilităţi uimitoare, Elena Moşuc modelează fără oprire portativul, urmând dramaturgia şi susţinând-o.
Iată o succesiune. Expozeul limpede al cavatinei „Regnava nel silenzio“ din primul act, precedat de recitativul plin de atacuri moi de sunet, dezvoltă un legato impecabil, ca o mângâiere elegantă, evocatoare, pigmentată de pianissime diafane. Totul este înveşmântat în lanţuri de nuanţe mezzoforte-diminuendo („l'ombra mostrarsi a me“), iar vocalizele acute plutesc („si, pria şi limpida, ah, şi rossegi?“). Evocarea se încarcă pasional şi expansiv („Egli i luce a'giorni miei“), iar secţiunea în Moderato, „Quando rapito in estasi“, pulsează în spirit, ruladele sunt de ameţitoare virtuozitate, în timp ce încoronarea vine prin stratosfericele supraacute ce sunt lansate cu stupefiantă uşurinţă şi domină spaţiul acustic. Mai apoi, secţiunea „Verrano a te sull'aure“ din duetul cu Edgardo se dezvoltă ca o boare purificatoare ce iradiază speranţă şi iubire.
În scena cu fratele Enrico din actul secund, schimbă registrul şi rostirea ameninţătoare, dramatică „Il palor funesto, orrendo“ alternează cu intarsiile de piano-mezzoforte din „Soffriva nel pianto“, o obsesie a sfârşitului către care o presează Doamna în alb, simbol al Morţii, personaj mut, introdus de regizor. Tulburarea, tensiunea interioară a Luciei se transformă în rugă fierbinte, în imploraţie şi vocea capătă colorizări piangendo odată cu fraza „Tu che vedi il pianto mio“. Este exemplar cum Elena Moşuc reuseşte să exprime o atât de mare varietate de stări numai prin inflexiuni de glas. Iată spre pildă, în celebrul sextet din acelaşi act, ni se oferă o mică bijuterie, „La mia condanna ho scritta“, sfâşietor expusă, cu subtilitatea forjării graduale a nuanţelor (messa di voce!).
Marea scenă a nebuniei din actul al III-lea contrapune glasul sopranei sunetelor flautului însoţitor. O perfectă simbioză a cânturilor instrumentale, în care Elena Moşuc adaugă pianissimele eterate ale transei („Il dolce suono“), forţa terificelor viziuni („Il fantasma!“), sonorităţile vibrante de adâncă emoţionalitate („Ardon gl'incensi“), sunetele albe ale dementei, staccaturile de cristal ale delirului („Spargi d'amaro pianto“).
Aşa a fost din unghiul vocalităţii. În plus, în spectacole, artista a jucat intens şi neobosit, cu expresii faciale şi corporale potrivite, într-o regie deloc comodă. O mare cântăreaţă aflată la apogeul carierei, o Lucia de referinţă! Câtă dreptate avea Renata Scotto!
Kalaşnikoave, câini şi o găleată : Autorul mizanscenei, italianul Damiano Michieletto, a transpus acţiunea în zilele noastre (oamenii lui Enrico sunt paratroopers cu kalaşnikoave şi câini) dar cu destule inadvertenţe şi simbolistică mai mult sau mai puţin reuşită.
Elementul forte de decor (Paolo Fantin) a fost un turn înclinat înalt cât scena, pe ale cărui scări, la scena nebuniei, Lucia aleargă tot timpul de jos şi până sus, pentru ca în final să se arunce în gol oprind răsuflarea tuturor. Cascadorul Ferdinand Fischer, desigur, un mare profesionist. Jocurile de lumini, puternic folosite – o bună reuşită a lui Martin Gebhardt, lighting designer. Elementul forte al viziunii a fost prezenţa acelei elegante Doamne în alb (autoarea costumelor, Carla Teti) care îi stă permanent în preajmă eroinei principale, îi chinuie simţirea, împingând-o – încă din duetul cu Enrico – la sinucidere.
Scriam de inadvertenţe. N-am înţeles de ce regizorul i-a ţinut depărtaţi unul de celălalt pe îndrăgostiţii Lucia şi Edgardo, vreme de mai bine de jumătate din duetul lor de iubire, el în turn, ea pe lângă fântâna amintirilor funeste. Dar, ce fântână? Pur şi simplu, o... banală găleată de bătătură! „Quella fonte“... cânta Lucia în recitativul cavatinei şi se oglindea în găleată. Ce ridicol! Tânărul Michieletto ar trebui să mai studieze dicţionarele de simboluri ca să-şi mai tempereze imaginaţia derapantă. I-l recomand pe cel semnat de Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant!
Partenerii şi şeful de orchestră: Câştigul datorat regiei a fost însă jocul actoricesc convingător insuflat tuturor interpreţilor. Finalul actului al II-lea a avut patină filmică, cu un Edgardo debordant scenic, batjocorit în fel şi chip de oamenii lui Enrico. Acest Edgardo, tânărul tenor Vittorio Grigolo se implică, se arată ultra-pasional (italian, nu?!), cântă cu alură, cu acute puternice, dar şlefuirea frazării trebuie să-i stea în atenţie în ceea ce priveşte moliciunea expresiei. Indubitabil, intenţiile de mezzevoci din dificila scenă a turnului se cer restudiate. Per ansamblu, gustul său artistic pare mai mult subordonat pornirilor temperamentale decât rafinamentului. Cel puţin în acest stadiu al evoluţiei sale. Prestaţia tenorului a crescut odată cu avansarea spectacolului, cu un punct maxim în tabloul final, aria „Fra poco a me ricovero“ şi scena morţii „Tu che a Dio spiegasti l'ali“.  Dar Grigolo este un nume de perspectivă, după cum se arată şi cel al lui Massimo Cavalletti, interpretul lui Enrico. Rămâne doar ca tânărul bariton italian să deprindă, cu vocea sa frumoasă, valorizarea deplină a frazei, a accentelor, tratarea nuantelor. Şi pe el, elanul îl poartă către forţarea notelor înalte care, astfel negociate, zboară infinitesimal peste tonul corect. Este firesc ca, în atare manieră, lungimea şi autoritatea lor să sufere.
Experimentatul bas László Polgár a fost Raimondo cool, de impecabilă atitudine, cu glas sonor, dar uşor uzat şi cu Fa-ul acut al tabloului al IV-lea aproape escamotat.
În alte roluri au cântat Boiko Zvetanov (Arturo), Katharina Peetz (Alisa), Bogusław Bidziñski (Normanno).
La pupitru, veteranul şi renumitul maestru Nello Santi acuză anii. Câte ceva din fermitatea mâinii s-a mai pierdut şi atacurile instrumentale suferă (tabloul ultim). Începuţi funebru în introducerea orchestrală, tempii rămân excesiv de domoli în mare parte, cu accelerări ciudate pe parcurs (intrarea lui Arturo) ca o revenire la firesc. Urmărirea cântăreţilor este însă exemplară, ceea ce nu e deloc puţin.
Ansamblurile Operei din Zürich, cor, orchestră, la înălţime. Pe prima scenă lirică elveţiană, noua producţie cu „Lucia di Lammermoor“ a stat însă sub semnul de măiestrie al Elenei Moşuc.”
Revista Cultura (www.revistacultura.ro) Nr. 201/27 noiembrie 2008, Costin Popa

“In der Titelpartie brillierte einmal mehr Elena Mosuc mit einer mühelos geführten, in der Intonation lupenrein geführten Stimme. Dass sie in dieser Partie, die sie schon in der abgesetzten Inszenierung erfolgreich verkörpert hat, nun noch einige neue Finessen gesanglicher Kunst hinzugefügt hat, macht ihre Wahnsinnsszene zum Ereignis des Abends. Auch darstellerisch hat sie noch an Intensität gewonnen.”
Der Neue Merker, Oktober 2008, John H. Mueller

„Opernsensation in Zürich: […] Elena Mosuc, beharrlich in die Weltelite vorgedrungen […] wahrlich eine Singtragödin mit schwebenden Pianissimi und empfindsamen Linien. Sie lebt in der Tat den Wahnsinn, lässt die Utopie dieses Liebesbegehrens Klang werden.“
Badische Zeitung, 18. September 2008, Heinz W. Koch

„Elena Mosuc […] est époustouflante dans la maîtrise de la ligne de chant et dans les vocalises, dans la précision et la pureté de son émission ainsi que dans la palette expressive des nuances, capable de magnifiques pianissimi.”
www.concertonet.com, 17. September 2008, Claudio Poloni

„Elena Mosuc in der Titelpartie der Lucia begeisterte bei der Premiere in Zürich sowohl als Sängerin wie als Darstellerin. […] Elena Mosuc in der Titelpartie als ungetrübter Glücksfall: Vom ersten Ton an gestaltet sie singend eine Figur, nutzt die Technik des Belcanto, um innere Regungen auszudrücken. Auch die berühmte Wahnsinnsszene ist bei ihr nie primär Bravour-Arie, sondern steht mit ganzer Intensität im Dienste des Ausdrucks. Mosuc überzeugt auch darstellerisch, weil sie sich zurückhällt. So bekommt die Aufführung ein starkes Zentrum.“
Der Bund, 16. September 2008, Tobias Gerosa

“Wie nun aber die mit der Rolle der Lucia eng vertraute Elena Mosuc den passagenweise mörderisch schwierigen Titelpart an der Premiere meisterte, verdient weit mehr als nur ein schulterklopfend gönnerhaftes Lob. Da war eine in allen Lagen gut ansprechende, bewundernswert höhensichere und koloraturenagile Stimme zu vernehmen und die Kunst fein nuancierter Piani und Sotto-Voce-Klänge.”
Südkurier, 16. September 2008, Törbjörn Bergflödt

“ […] und Elena Mosuc beeindruckt in einer ihrer Paraderollen auch bei dieser Premiere wieder. Ungemein genau und rein führt sie ihre Stimme, die mühelosen Spitzentöne klingen nie nach Triumphgeheul, und ihr reiches Ausdrucksspektrum erlaubt es ihr, die schauspielerischen Aktionen sehr diskret zu halten.”
Tages-Anzeiger, 16. September 2008, Susanne Kübler

“Für Belcanto in Reinkultur sorgt indessen Elena Mosuc. Sie […] hat ihr Rollenbild noch wesentlich verfeinert und intensiviert und findet für die Zerrissenheit Lucias zwischen geheimer Liebe und Verpflichtung auf die Familienehre stimmlich wie darstellersich feinste Ausdrucksschattierungen. In der Wahnsinnsszene aber wächst sie buchstäblich über sich hinaus. Wie sie diese in einem grossen Steigerungsbogen aufbaut, wie sie das Wechselspiel von Crescendo und Decrescendo handhabt, die Koloraturen perlen lässt, der Mittellage Fülle und Wärme verleiht, das zeigt die rumänische Sopranistin auf der Höhe viruoser Meisterschaft.”
Neue Zürcher Zeitung, 16. September 2008, Marianne Zelger-Vogt

“ […] wurde dann die Wahnsinnsszene, welche sie zum Teil in der Embryonalstellung sang, durch ihre subtile und intensiv-berührende Gestaltung zu Recht zu einem umjubelten Höhepunkt des Abends. Die Sauberkeit ihrer herrlichen Stimme, welche vor allem im Zwiegesang mit der Flöte so wunderbar erklang, zeigt die Klasse und Grösse dieser Künstlerin. Sie setzt nicht auf oberflächlich demonstrative Lautstärke, sondern auf Empfindung”
www.art-tv.ch, 15. September 2008, Kaspar Sannemann  

 

Rigoletto

“Elena Mosuc glänzte als Gilda mit einer lupenreinen und ausgereiften Stimme voller Charakter und viel Empathie. Ihre Crescendi und diminuendi begeistern schon deshalb, weil sie ihre Stimme mühelos anschwellen lassen kann und auch gekonnt schwelgerisch wieder reduziert.“
Der Neue Merker online, 24.5.09, Marcello Paolino

 

La Traviata

„Anlässlich des Maifestivals in Budapest war man um Internationalität bemüht und so war die Partie der Violetta mit einer der derzeit besten Sängerinnen der Welt besetzt, mit Elena Moşuc, die alle Zwischentöne dieser erschütternden Lebedame auf ergreifende Weise umzusetzen vermochte und besonders in ihrer Schlussszene zu Tränen rührte. Ihre Koloraturen sprudelten glasklar, so in rechter Champagnerleichtigkeit dank ihrer stupenden Technik. Da bedurfte es keines Stemmens wie bei anderen namhaften Kolleginnen in dieser Partie. Es war geradezu eine Sternstunde, diese Ausnahmekünstlerin auch an der Ungarischen Staatsoper bewundern zu dürfen.“
Der neue Merker, 2. Mai 2009, Harald Lacina

„Elena Mosuc, zu deren besonderen Stärken ihre Donizetti- und Bellini-Partien gehören, ist in jeder Rolle ein Gewinn, denn sie ist einfach eine fabelhafte Sängerin. Die Stimme sitzt derart perfekt bzw. bewegt sich derart souverän durch alle Register, alle Tonstärken und stilistischen Gegebenheiten, dass einem nicht selten quasi der Mund offen bleibt vor lauter Staunen über so viel Stimmbeherrschung klangvollen Gesang bis in die Extremhöhen und subtilsten Pianissimi. […] Locker bewältigte sie ihr „Sempre libera“. […] Violettas nobles Wesen, die bewundernswerte Entsagungsbereitschaft, die ununterdrückbaren Ausbrüche leidenschaftlicher Liebe und tiefster Verzweiflung wurden vokal ergreifend gestaltet. Die Sängerin krönte ihre gesangliche Leistung mit einer von vokalen Finessen der feinsten Art geprägten Arie „Addio, del passato“, wo sie die Stimme in scheinbar endlosen pp-Phrasen gleichsam im Raum schweben blieb, als wäre sie nicht mehr von dieser Welt. Hier konnte Frau Mosuc ihre langjährige Erfahrung mit Bellini-Kantilenen einbringen. Ebenso beeindruckend dann das Duett mit Alfredo und das letzte Aufflammen von Violettes Lebenshunger im Finale der Oper. Bravissima!“
Der neue Merker, November 2008, Dr. Sieglinde Pfabigan

 

Ariadne auf Naxos

„Domina il cast l’eccellente Zerbinetta di Elena Mosuc che si conferma prezioso elemento, voce di spicco nell’ attuale panorama internazionale. La pienezza di un medium di vero soprano lirico, le permette di dare adeguato rilievo alle molte frasi dell Prologo, ma anche alla prima parte del suo lungo monologo, che poi sfoga nelle spericolata coloratura. Essa è sostenuta con tecnica corretta, per il giusto appoggio, per la proiezione dei suoni, per lo spicco dei sovracuti, per l’ ottimo trillo, per la disinvoltura funambolica con cui affronta il côté virtuosistico e lo piega ai fini drammatici per il quale Strauss lo ha voluto. Così l’ovazione che scroscia liberatoria è giustamente meritata, conferma l’appeal di “Sind wir nicht Frauen”, premia la Mosuc, i suoi meriti vocali, ma anche il physique du rôle, perfetto per Zerbeinetta, che si avvale di recitazione convincente, spigliata, simpatica e mai volgare.”
L’Opera, marzo 2009, Giancarlo Landini

„Assolutamente perfetta per agilità vocale e caratterizzazione la Zerbinetta di Elena Mosuc, capace di catalizzare l’attenzione per il virtuosismo disinvolto, l’autoironia e l’umano disincanto di un personaggio che dietro l’apparente frivolezza è emblematico di una società giunta al tramonto.“
www.teatro.org., Febbraio 2009, Francesco Rapaccioni

“L’antitetica Zerbinetta, uno dei nomi di spicco del cast, era impersonata da Elena Mosuc, trionfatrice della serata. Il soprano rumeno ha pienamente centrato sia scenicamente che vocalmente il personaggio, regalando un’ottima prova sotto tutti i punti di vista, strappando anche l’unico applauso a scena aperta al termine della grande aria, pur tuttavia senza sbalordire come forse ci saremmo aspettati.”
www.operaclick.com, Febbraio 2009, Manuel Rossi

“Si ritroverà a confrontarsi proprio con Zerbinetta (un'incredibile Elena Mosuc capace di vocalizzi lungamente tenuti a cui si sovrappongono addirittura trilli senza mai nessuna sbavatura. Il pubblico l'ha a lungo premiata), presentata come attrice da strapazzo, frivola sulla scena come nella vita, ma in realtà altrettanto capace di profondità umana. [...]Si ritroverà a confrontarsi proprio con Zerbinetta (un'incredibile Elena Mosuc capace di vocalizzi lungamente tenuti a cui si sovrappongono addirittura trilli senza mai nessuna sbavatura. Il pubblico l'ha a lungo premiata), presentata come attrice da strapazzo, frivola sulla scena come nella vita, ma in realtà altrettanto capace di profondità umana.”
Il Messaggiero, 19 Febbraio 2009, Laura Santini e Andrea Ottonello  

 

La Bohème

„So schön kann La Bohème sein: […] Doch nun zum eigentlichen Grund der gewählten Überschrift, zum Liebespaar Mimì / Rodolfo. Der neue Poet und seine blumenstickende Näherin sangen ihre Partien dermassen differenziert, volumenmässig die ganze Skala vom innigsten Piano bis zu vollmundigem Forte belkantesk abdeckend, dazu so natürlich und schlicht agierend, dass das Publikum im 1. Akt der scheu aufkeimenden Liebesgeschichte be-/verzaubert folgte und nach den grossen Arien gebannt kaum zu applaudieren wagte, so gekonnt hatten die zwei Künstler das Publikum „abgeholt“. Und beide Sänger beeindruckten auch für den Rest des Abends: stimmlich mit Wärme, mit Fülle, mit Glanz, mit herrlichen Piani, mit Ausdruckskraft und selbst mit Resonanz in den tieferen Lagen ihrer Gesangspartien…darstellerisch ungemein authentisch, echt, schlicht, reduziert, sie passten herrlich-gut zueinander und sahen beide blendend aus! Zürich hat ein Traumpaar für die Bohème gefunden. Die Namen: Elena Mosuc und Jonas Kaufmann! Zum Schluss Jubel für alle, jedoch zu einem popkonzertartigen Mix aus Applaus, Pfiffen, Johlen, groupie-artigem Ausrasten und Trampeln anschwellenden Orkan für die zwei Protagonisten.“
Der neue Merker, Januar 2008, Alex Eisinger

„Elena Mosuc singt und überzeugt mit lyrischer Wärme, gebündelten Kräften und einer beachtlich schönen Stimme mit betörend melancholischem Timbre und einer enormen Beweglichkeit. Sie interpretiert die Mimì nicht als eindimensional leidende und liebenswürdige Figur, sondern zeichnet mittels starker Emotionalität, abwechslungsreicher Stimmgebung und einem immer schön klingenden Sopran ein vollkommenes Rollenporträt.“
Der neue Merker, Januar 2008, A.E.

 

Maria Stuarda

„Le triomphe du bel canto: […] De fait, son héroine ne pâlit pas de la comparaison avec les mérites de sa devancière. Au contraire, le chant paraît encore plus assuré, la maîtrise du souffle plus fluide et l’intonation moins hasardeuse. Elena Mosuc n’est pas une cantatrice qui affiche sa présence tous azimuts dans la presse spécialisée comme certaines de ses consoeurs. Elle brille sur scène et laisse aux feuilletonistes le soin de lui inventer, si cela les intéresse, une vie privée pleine de rebondissements… […] la tension monte progressivement, et au moment de la scène finale, lors de ses déchirants adieux à la vie, elle domine le plateau sans jamais cultiver l’effet pour l’effet: son chant est entièrement au service de l’expression dramatique et semble illuminer de l’intérieur un flux mélodique dont la suavité ne lorgne jamais vers l’ excès de sensibilité. La voix est surtout belle dans l’aigu, avec un contre ut aisé et capable d’impalpables pianissimi qui rappellent l’art d’une Caballé; elle caresse de longs arcs mélodiques sans paraître gênée par des contingences matérielles: la repris du souffle est inaudible, l’émission n’est jamais forcée et évite le crescendo en fin de course [...] Cette Maria paraît tout simplement libérée de toutes limites et triomphe modestement, mais avec un panache d’autant plus impressionnant qu’il n’est pas démonstratif, d’une écriture qui a de quoi effarer les plus grandes artistes.”
Scènes magazine, März 2009, Eric Pousaz

 

DVD „Rigoletto

„ [...] Elena Mosuc, a favorite in Zurich for some time, sings Gilda very nicely; fioriture are handled with skill, trills neatly executed and the tone is pleasing throughout.“
Opera News, May 2008, Ira Siff

„ Bühnentochter Gilda zelebriert in den Szenen “Caro nome” und “Tutte le feste” feinste Primadonnenkunst. Sie beherrscht ihre Stimme, spielt mit Dynamik, Verzierungen und Stimmfarben und geizt auch nicht mit schönsten Höhenpiani.“
Das Opernglas, Februar 2008, M. Wilks

 

DVD “Ariadne auf Naxos”

Über allen und allem leuchtet Elena Mosuc mit fulminanter Gesangskultur. Sie spielt als Zerbinetta natürlich und „unprimadonnenhaft.“
Das Opernglas, März 2008, M. Wilks